-
Dracones (lup)
Dacii sunt radacina copacului ale carui frunze suntem.
Intreaga civilizatie daca orbiteaza in jurul simbolului LUP, ce a intruchipat fidel o constiinta de neam stravechi si razboinic.
Dacii aveau ca totem lupul, cel mai feroce animal din această zonă, singurul care nu poate fi îmblânzit sau dresat. Războinicii neînfricaţi se identificau cu acesta, numindu-se ei înşişi lupi (daos- îsemnând lup în dialect traco-frigian,) sau cei care sunt asemenea lupilor.
Despre steagul dacilor, DRACONES, corpul de balaur cu cap de lup, N. Iorga spunea ca acesta este „esenţa religiei strămoşeşti”. Apariţia lui semăna groaza printre duşmani. Stegarul purta ridicat acest stindard care avea pe corp solzi mobili de metal.
Dar, mai mult decât performanțele fizice, lupul are și o inteligență deosebită. La vânătoare foloseste felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise. De multe ori izbuteste să observe și să ocolească capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât un om și putere cât șapte, iar lupul are putere cât un om și minte cât șapte".
Toti cei ce doresc sa se adune sub stindardul DRACONES sunt asteptati sa ni se alature.
In vremuri de restriste, cand inima ne bate tare-n piept nebuna, trebuie sa strangem randurile.
http://img407.imageshack.us/img407/9632/gz72.jpg
Regulile de convietuire in haita sunt foarte simple: nu musca pe nimeni de coada si vei fi respectat, ajuta-ti colegii si vei fi la randul tau ajutat. Indeplinirea misiunii de breasla nu este obligatorie dar este de dorit. Si sub nici-o forma nu sunt acceptati purecii in breasla – se stiu ei – si nici alti daunatori.
La final as vrea sa va incant cu o mostra din talentul popular romanesc:
“Si-ti va mai iesi
Lupul înainte,
Ca sã te înspãimânte.
Sã nu te înspãimânti,
Frate bun sã-l prinzi,
Cã lupul mai stie
Seama codrilor
Si-a potecilor.
Si el te va scoate
La drumul de plai.”
Fie ca lupul sa va aduca langa noi!
-
Fie ca Lupul Alb sa va indrume si sa va pastreze neclintiti!
-
Dar totusi ducem lipsa unui lup adevarat ..
-
-
-
Multumim la fel si cine stie poate se 'Ridica vraja' si vei putea sa ni te alaturi din nou.
-
Vă doresc mult succes în procesul de recrutare şi să vă bucuraţi de joc!
Colonizare cu spor!
-
-
-
Eu tot nu inteleg de ce se bat primii lupi? noi nu facem d-astea =)
-
E lupta interioara din fiecare
-
misto descrierea ... dar mau atras ultimele versuri mai mult ... felicitari
-
Pentru lupii pierduti, pe care am avut placerea sa-i cunoastem.
http://img202.imageshack.us/img202/3517/yx1g.jpg
-
-
As vrea sa inaugurez un "serial" despre Lupi in general, despre viata breslei noastre, in special...Va astept pe toti sa participati intr-un fel sau altul la acest "comming-out" al breslei noastre.
Episodul 1 - Muşcă şi fugi
Sub plinul lunii se-mbracă Limanul în noapte ;
Tac păsări speriate, pitite pe crengi primitoare;
Cărările-nguste printre trunchiuri, sting şoapte;
În umbră de ramuri, domnesc tăceri foşnitoare.
E ora de taină. E ora când pasul zvelt saltă,
E timpul când cerbi rămuroşi şi ciute sfioase,
Croind temătoare poteci prin iarba înaltă,
Setea şi-o 'stâmpăr în lichide luciri răcoroase .
Frunzişul pădurii ascunde primejdii cu colţi
Şi coame zburlite, de vechi răni adânci - roase,
O pândă tăcută şi rece, atentă, sub verzile bolţi
Mârâitul flămând, amuţit în gâtlejuri păroase...
Saltul iute şi scurt se înalţă-n mişcarea agilă,
Tăcerea pădurii se umple îndată de urlet sonor ...
Sălbatică-i foamea-n ale ei sfâşieri fără milă.
Muscă şi fugi!Pradă eşti sigur, de nu eşti prădător!
Şi foamea degrabă se stinge... iute, hulpav, acut.
Nu-i vremea de stat, nici de joacă în pasul molatic,
Nicicum de iertare sau milă pentru cel ce-a căzut...
Sălbatică-i legea ce-i scrisă în trupul sălbatic !
_///_
Grumaze zburlite se-ntind încordate spre lună ,
Colţi sângerii, ochii închişi cu capul pe spate ,
Cântecul-urlet, sălbatic şi aspru, sub stele răsună ,
Chemare de dor, de durere, de viaţă, de moarte...
-
Episodul 2 : Si Lupii au melancolii...
De câte ori îmi surâzi,
dintre faldurile nopţii,
îmi ascund restul cuvintelor
în tăceri mărunte
şi-mi las lupii
dezlegaţi peste inimi
şi peste toate nopţile rămase.
Decid atunci, să nu mai mor în nimic
şi te caut,
umbră în alb şi negru,
cu disperare incredulă,
cu palmele şi ochii,
cu braţele unei îmbrăţişări...
Tu, cea mai durută părere
a sângelui meu,
cu o secundă mai mult
decât orice atingere,
cu doar o privire mai mult...!
Şi-aş vrea, cu pumnii strânşi,
să-ţi rămân mereu pe retină,
în urletul lupilor din sânge,
de sus până jos,
cu umărul gol
şi cu toate ploile mele
deghizate în râuri...!
Să-ţi rămân...
-
Episodul 3: Screenshot nocturn
Preţ de numai o clipă, fugerat,
tabloul încremeneşte în rama lui albă,
se sting ciripit şi foşnet abia îngânat,
ochii înghit tăceri şi lumini.
Întunericul desenează în creion
zbor moale de cucuvele, aton,
din ochi de clopotniţă prelins - o părere
de călugăr în rasă cernită,
purtând grijuliu, către beci, butoiul cu bere...
Se clatină o nălucire,o umbră cenuşie
cu pas moale şi blană lucioasă,
himeră cu colţi, hăulind a inima albastră,
în mersul lui resemnat către casă.
Desigur, toate acestea, chiar şi statice,
nu au nimic în comun cu legile fizicii cuantice,
cu bugetul pe anul trecut, ori contul bancar - gol,
cu timpul probabil sau epidemiile de-acum un secol.
Doar visele unora, insomniaci incurabili,
hăulind a zâmbet, prevestind dimineaţa din mers,
se înalta mai sus şi mai verde c-un vers...
-
Episodul 4 : Viaţa-i urlet sau şoaptă
Viaţa asta-i un urlet, sau şoaptă?
E aproape un drum ce uneşte,
aproape un fluviu ce separă.
E ceva nevăzut, dar palpabil,
e când cazi şi te ridici,
când doare, când râzi,
când te rătăceşti în ceaţă,
e ca atunci când ţi-e dor...
Viaţa asta miroase a verde în iarbă,
a foc în privire,
a ploaie în suflet,
te aprinde, te stinge
şi-o iei de la capăt,
iar şi iar,
în strădania vană de-a o prinde
în gând sau în suflet
oriunde e pustiu,
oriunde e gol sau e haos,
tăcere... uneori e un urlet,
alteori, doar o şoaptă.
Viaţa asta-i un urlet lupesc,
un descântec sălbatic,
sau o zbatere mută, fragilă.
Viaţa asta ne vine
atât de demult,
şi-atât de departe...
jăratec de sunete dimineţii din suflet,
cu palmele tale, căuş
tălpii mele,
drepte sau stângi, nu mai ştiu...
răsuflare fierbinte, pe umăr s-o presar!
Viaţa asta-i o fiară
ce muşcă din patimi, îi simt colţii adânc,
înfipţi în mine, definitiv.
Pictând în cuvinte, pe nopţi răsturnate
luna plină îşi tace, cu-mpăcare, înţelesul...
Viaţa asta-i un urlet,
viaţa asta e-o şoaptă...
-
Episodul 5 : Descântec lupesc, pe numărate
Urme de paşi. Numără!
Şapte şi tăcere.
De la mine spre tine - trei paşi,
scrâşniţi sub tălpi, un ţipat tăcut şi-un gând,
fără final.
De la tine spre mine - alţi trei,
o zi şi-altă zi,
cu noaptea-ntre ele,
o poveste deşirată, încă necoaptă
şi-un ceas tăcut de spovedanie.
Numără şi-adună haita
să-ţi urle descântecul!
Între noi - doar un pas,
al şaptelea
şi ultimul răsărit la capătul nopţii,
în care n-aveam loc amândoi
de trădări şi arginţi,
de cărări nebătute, ilustrate
între foile cărţilor sfinte, unde...
ţi-am scris numele mic
şi-am plecat mai departe,
scuipând în sân de trei ori câte şapte.
Aşteptare strigătoare,
tradusă elegant, în latină... Vade retro...!
Curând, foarte curând,
în cei şapte paşi alungiţi între noi
vor trâmbiţa surlele uitării,
şi lupii vor începe iar să urle,
cu sete de viaţă, cu dor de luna plină,
aşa cum se cuvine la vreme de pace,
... iar tu te vei topi în neştiut...
Vade retro, îţi spun, doar atât!
-
Episodul 6 : Lupii exista
În ceasuri de piatră aşteaptă demult,
prăfuită şi împăienjenită,
clipa de recunoaştere
menită lor, lupilor,
dinainte de începuturi...
Se zbate în piatră secunda fără nume,
când privirile li s-au sorbit,
până la rădăcini,
până în alb de suflet,
amestecându-şi gusturile
şi nuanţele,
muşcând din trupul infinitului.
Tăcuţi în blănile lor cenuşii,
au învăţat urletul bătrânesc,
au învăţat neîndurarea şi îndârjirea,
au lăsat să li se împlânte în sânge,
înţelepciune sălbatică în alb-negru,
de-atunci.
Nisipul şi ierburile uscate le-ascund urmele
şi-s neumblate cărările
dorinţelor de-o clipă,
se adulmecă lacomi, cu nările îngheţate
de prea departe,
de prea devreme,
de prea mult...
şi clipa se curmă la jumătate,
scrisoare deschisă,
fără destinatar.
Adevărul trăirii le este
satelit natural, orbitand platonic
printre simţuri şi timp,
le bat pulsuri în ritmuri năuce,
sunt vii şi atât de sălbatici
preţ de-un urlet.
Şi-i lună. Şi-i noapte.
Şi lupii există...
-
Episodul 7 : Nocturnă cu lună plină şi-un cadet auto-ironic
Trecuse binişor de miezul nopţii,
Sus - lună plină, jos, în iarbă,
Cu arcul părăsit în voia sorţii,
Stă tolănit un brav Cadet.
Luptase cu piraţii şi tâlhării,
A stat pe calu-i prins în chingi,
În lupte-alăturea cu generalii,
Trecând prin foc şi pară pe wikingi,
S-a străduit mereu să facă pace,
În colţul lui romantic de Liman,
Să facă orice lucru, cum se face,
S-aprindă focuri, ca un piroman
Şi astfel insula să-i meargă înainte,
Dar mai ales, pe lângă toate-acestea,
S-a străduit - cu drag - să pună în cuvinte
Viaţă haitei, să spună lupilor povestea...
Se va vedea ce-a învăţat şi ştie
De când era lupan şi n-avea colţi:
Haita trăieşte şi respiră - ESTE VIE,
Sub ale codrului 'nverzite bolţi.
Şi tot ce azi i-adună laolaltă
Nu-i existenţa strictă-n trup,
În blană gri, în coamă înfoiată,
În şfichiul cozilor de lup...
Cât, mai ales, e-n urletul cântat lupeşte
În care-auzi cum clocoteşte viaţa
Şi în salutul lor, ce uneori uimeşte,
Când spun în orice clip'-a zilei: "Neaţa!"
La toate-acestea se gândea Cadetul,
Care, departe de a fi un pustnic,
E-ntr-un război tăcut cu internetul...
S-atunci i se ivi un gând năstruşnic:
Cei ce-au dansat cu lupii-au luat un Oscar,
(Dansând doar pe ecran şi nu sub cerul auster)
Cadetul, de s-ar face-al haitei cronicar
Nu s-ar învrednici măcar de-un Pulitzer?
Desigur, trebuie s-o spun de la-nceput,
Că asta-i doar o glumă de Cadet imberb...
Simţul umorului, la lupi, e înnăscut,
Iar auto-ironia acrişoară, le e verb!
-
Episodul 8 : "Pipa time" aniversar
Ziua se trezeşte căscând larg,
aşteptând, poate, un semn
de nouă îmbiere la somn,
zăbovind încă, între orizonturi aprinse
se întind din toate încheieturile zării,
Străzile îmbracă tăcerea pe dos,
buimăcite de micile gesturi matinale,
stau larg răvăşite,
ca două braţe deschise
la intersecţia nopţii, cu vara pe sfârşite.
Zici: "Neaţa!", surâzi
şi dimineata începe, ca-ntotdeauna...
un basm în haine de stradă,
cu sfârâitul cafelei în ibric
şi cuvinte banale, aruncate în cană.
În faţa ferestrei, o bancă de piatră
şi copacul roşu ce-aruncă umbre mărunte
ritmând din frunze
o sonata în tempo andante,
un timp împărţit cu lumea,
un surâs nesfârşit, uitat în oglindă.
Afară e totul ca şi cum...
înăuntru, trezită şi atentă
stă jivina ce-şi are acolo, sălaşul.
Gustul amărui de cafea şi tutun,
- "Pipa time", spui tu -
ca-ntr-un labirint răsucit între degete,
se pierde-n rotocoale de fum,
de la buzele tale - pecete pe vorbe,
până la ultima sorbire-a licorii.
Vechilor mei cunoscuţi,
nu le-aş fi spus nimic într-o astfel de zi,
ascunzând sub piele munţi de silabe;
Celor ce abia azi mă-ntalnesc,
le pot spune adevărul gol-goluţ:
că am undeva - toţi cei din haită avem! -
pe-aproape de inima, un loc
în care cuvintele trezesc ecouri vătuite,
emoţii vechi,ce-s hrana predilectă
a lupului ce-şi are acolo sălaşul...
Iar ţie, ţie nu ştiu ce să-ţi spun...
ai putea spune că-i joc,
da-i mai mult;
ai crede că-i iluzie, dar nu-i toată...
Turme întregi de îndoieli ţanţoşe
au trecut pe sub arcul nerostirii
de când...
Să ne fii cum ne eşti, doar atât!
-
Episodul 9 : Matematici lupeşti şi poezie
Am în vedere câteva funcţii , o spun deschis,
cam desprinse de realitate ,visătoare şi romanţioase ,
ca şi cum matematica cea lucidă şi bărbosul Pitagora,
nu le-ar fi părinţi, ca la carte .
Unele au rămas , modeste, funcţii de gradul întâi...
dar câteva , mai răsărite,au obţinut brevet de gradul doi,
având dreptul, cu totul excepţional, la două necunoscute
(de parcă ai certitudinea că te poţi descurca mai bine
cu două necunoscute, când şi una pare a fi prea mult !) .
Îşi etalau argumentele în ipoteze fanteziste ,
făcând aluzii transparente la tot felul de teoreme ,
se complăceau în calcule sofisticate, care determinau
în cunoştinţă de cauză, intervale aiuristice şi valori ,
cu frunţile încruntate, mărunţind între dinţi, îndesat ,
termeni fără nici o legătură cu problema în cauză,
fără legătură cu matematica, mama lor bună !
Necunoscutele, săltăreţe ca un paner de cireşe ,
răsturnat pe iarbă, în livadă, se ascundeau ,
chicotind năstruşnic, nu prea voiau să ţină cont
de limite şi intervale, dădeau să se ascundă
pe pagina cealaltă, sau în spatele unui egal ,
dar sfârşeau de fiecare dată, aşezate cuminţi ,
sub teroarea logică a câte unui raţionament ,
implacabil şi inflexibil mânuit cu intransigenţă ,
de câte o minte genială, un fel de rara avis ,
fără uimiri radicale, dar având ochelari cu dioptrii
atât de încăpătoare, că aveau loc acolo câteva constelaţii ,
plus drumul de la Pământ la Luna , dus-întors !
Deci, cum spuneam, necunoscutele cuminţite ,
se înşiruiau după reguli, etalandu-şi valorile ,
dar credeţi că asta le mulţumea pe divele funcţii ?
Nici vorbă ! Ţineau morţiş să li se traseze ,
după moda vremii, câte unul sau două grafice,
faţă-profil , în care să se vadă, să se ştie de către toţi
care le este frumuseţea ascunsă, că veni vorba ,
la prima vedere , păreau cam anoste şi puţin triste ...
Se determinau coordonate precise şi unice,
imposibil de confundat, asemeni unor amprente ,
care descriau , în linii ascendente, oblice sau
descendente, profile admirabile, trăsături alese,
nişte diagrame sublime ale funcţiilor ...adevărate portrete !
Asta logica haitei, a lupilor cu I.Q.matematic,
dar dacă te îndepărtezi doar un singur pas
şi laşi lupul din tine să zburde, sistematic,
dacă priveşti printre genele lăsate uşor ,
vei vedea că aceste grafice esenţiale ,
seamănă izbitor cu bătăile unei inimi ...de lup!
-
Episodul 10 : Scrisoarea autumnală a colonistului devotat
Iubito,
Ai zis să-ţi spun când simt că a venit vremea,
când s-o îngălbeni salcâmul din fundul grădinii
şi s-o'mbrăca-n rugină arţarul de la stradă...
Ai zis să-ţi spun tot ce nu silabiseşte-a vară,
tot ce nu urcă seva-n frunze, tot ce usucă,
tot ce ne doare, indulcindu-ne greul cu parfumuri,
cu arome şi ritmuri... cu toamnă!
Na, că-ţi spun: Azi nu te mai iubesc,
fin'că nu mi-ai tricotat mănuşi, fular şi fes
iar azi-noapte m-ai lăsat să mă dezvelesc
şi-aşa m-ai uitat! Dormeam, n-am avut de ales...
Şi-acum, pe unde umbli? Păi, cum se poate?
Ai plecat şi-ai uitat sau n-ai vrut să pui apă
(iar asta, să ştii că m-a supărat de moarte!),
la straturile de pătrunjel, de gulii şi de ceapă.
Ţi-ai zis că, oricum nu mai contează, e toamnă,
în câteva zile va trebui să le strângem,
până şi stolul de stârci o să plece, chiar aşa...!
Da' de ce şi tu ai plecat odată cu vara?
Iubito, zici că nu vrei să te mai întorci acasă?
De loc...pan'ce nu-mi bag minţile-n cap
şi promit c-am să vin la timp, seară la masă,
că devin şi eu chibzuit şi pun bani la ciorap?
Nu pot crede că vrei să mă las şi de joc,
asta-i prea mult, chiar şi pentru tine!
Promit tot ce vrei tu, nu glumesc deloc,
doar de colonizat nu mă las,fie ce-o fi...o să fie bine!
Hai, ştiu că glumeşti, ai plecat doar până-n piaţă,
supărată că nu m-am trezit... ştii doar şi tu
c'am stat imobil şi cocoşat la taste, până-n zori...
am dat de furcă tălharilor, piraţilor şi-am jurat
să nu las să-mi scape niciun "excelsior"!
Ei, iubito, când vii, vreau să-ţi spun neapărat,
tot ce tu mi-ai cerut. N-am uitat, nu mă eschivez, uite:
E toamnă, te iubesc peste poate, chiar dac'ai plecat,
da' până te-ntorci, ce să fac?...colonizez!
-
-
Si-am zis verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
si-am zis para de un mar,
minciuna de adevar,
si-am zis pasare de peste,
desclestare de ce creste,
si secunda-am zis de ora,
curcubeu de aurora,
am zis os de un schelet,
am zis hot de om întreg,
si privire-am zis de ochi
si ca-i boala ce-i deochi.
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
ca am zis doar un cuvânt
despre întregul pamânt,
si de bine-am zis de morti
si de sase-am zis la sorti,
si am zis unu de doi
si zapada de noroi,
si am vrut sa fac cu gura
focul ce-l facea arsura
ca n-am fost trezit, ca dorm
pe un cal cu sa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân’ la sapte -
de la sapte pân’ la zece
mi-a cazut o viata rece,
de la frunza pân’ la umbra
mi-a cazut o viata dubla
ca pamântul si cu luna,
noaptea când stau împreuna.
Si-am zis verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
pe care ma tin calare
cu capul la cingatoare,
cu calcâiul la spinare
si cu ochiul în potcoave,
si cu inima-n silabe
de ma duc mari, ma duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza alba
de la floarea de zapada…
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
potcovit pe luna plina
cu miros de la sulcina,
înhamat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
si tinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
ca mi-a fost crescut pe umar
de din doi în doi un numar,
tot din trei în trei o iarba
si din patru-n patru-o salba,
si din cinci în cinci un pom,
si din sase-n sase-un om.
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
vad în fata mov si verde,
coloarea care ma perde,
corcov vad cu veselie,
coloarea ce nu se stie,
mai aud si-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi si a nu fi,
când îmi cade umbra lunga
pe sub ochii grei cu punga.
Si-am zis aripa de pene
ca sa zbor cu ea prin vreme,
si-am zis mar ca sa zic sâmburi,
si-am zis pom ca sa zic scânduri,
si-am zis nord ca sa zic suduri
si dulceata ca sa sudui,
si-am zis inima la piatra
si cântec la tot ce latra,
si potcoava
la octava,
si uscata la jilava,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieras de os,
din osul de la picior
care-mi cânta cu fior,
si din osul de la mâna
fluierând o saptamâna,
din osul de la arcada
recea lumii acolada
peste doua oase mari
unde stau ochii polari.
Si-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncalecare pe-o sa,
pe o sa de cal maiastru,
foaie verde de albastru.
-
Episodul 11 : Suntem
Suntem lupi în haite de ceaţă,
sure stânci afumate
răsturnate-n nisip,
solitare,
suntem stele neluminate,
cu priviri negre,
căutătoare...
Suntem lupi cenuşii ori negri
ca nişte nopţi netrăite,
suntem tăceri albe,
asurzitoare
şi suntem, când vrem, vise nedormite,
aripi fără zbor,
căzătoare...
Suntem lupi în credinţă,
cu uitate săruturi uscate,
rătăcite-n nisip,
fără ierni, fără ploi,
suntem lupi, suntem stânci afumate,
Bărbosul ne ştie pe toţi
că-i şi el, tot un Lup
şi ca noi, el îşi trage din Timp
toată vlaga...
Suntem lupi tu şi eu,
ea, el, toţi...
Viaţă ne curge prin vene,
Timpul nu ne atinge,
ba, mai mult,
urlă, când luna e plină,
alături,
cu noi, fără noi...
Suntem lupi,
cine poate, pătrundă-se de cuvânt:
Suntem lupi,
suntem ochiul furtunii,
suntem noi şi nimic mai mult,
alteori, ca acum,
suntem lupi... şi-atât!
-
Episodul 12 : Dorinţă după miezul nopţii
Vântul,
aripile, zborul, cioburi sărate
cât toate clipele,
vârtejul de frunze uscate, dorul,
mă urcă, mă poartă cu hohot
de îngeri căzuţi în noroi
şi daţi la o parte,
o mie...
Cuvântul
închis în silabă
îţi neagă cărarea,
te strigă, te-alintă, te-ncuie
în sângele-n clocot,
în vinul cu dopul de ceară,
în rana căpruie...
Mai vreau inc-o viaţă,
o vreme, o oră
din toamna asta amară
ce, dulce mă-nhaţă,
mă soarbe flămândă, muşcând
carnivoră...
Mai vreau un alt timp,
din timpul meu rupt,
o clipă-copilă, o umbră de gând,
să-mi las căpriorii
şi lupii în voie,
să zburde sub cetini,
să s-ascundă pândind...
şi ploaia să-mi cânte în şoapte,
pe casă, la sat,
să-mi târâie greieri - prieteni
de-o singură noapte,
iar tu să-mi fii munte şi vis...
şi păcat...
-
Episodul 13 : Se stinge septembrie
Se stinge septembrie-ncet,
dimineţile se-ntorc
mereu cu-n minut mai târziu,
cât încă dormim,
visând în secret
cum egrete albe zboară peste noi,
graţioase, dansând pe istmuri de aer,
lunecând uşor, din visul meu,
într-al tău...
Primul act stă să-nceapă,
cu genele tale tremurând în lumină,
cu umbra răsfirată a degetelor mele,
filigran jucăuş
pe peretele dinspre răsărit
al inimii...
Se stinge septembrie,
fluturări arămii dorm duse prin arţari,
am rămas numai noi
şi-o păpădie uitată-ntre paginile cărţii
ce-o citeam împreună,
în ierburile uscate de soare,
toată vara...
Atât ni-i de bine,
de-albastru, de dulce-amărui...
atât ni-i de toamnă, atât ni-i de vis,
atât ni-i de dor
de nespusa din gândul de ieri,
dar uite, iarăşi ne strigă din ierburi,
tăcerea
şi septembrie-i stins...
-
va salut generatie in blugi!
-
Episodul 14 : Flăcările albe ale Limanului
Flacăra din noi
e altfel decât o arată cuvântul.
Focul nostru nu se stinge
în serile când bate vântul.
Scânteile care se înalţă
din aşchii lemnoase ce mor,
se ţin de oiştea cerului,
în bătaia vântului rătăcitor,
printre cuvintele albe,
care răsucesc încet-încet
spirala timpului înţelept,
către inima noastră şi-un sfert...
Flacăra din noi
e altfel decât o presimte instinctul;
clipă peste clipă,
înălţăm din tăceri, un ziggurat
peste temeri de care, trecutul
încă nu a scăpat.
Suntem timp, prin care venim
şi ne strecurăm spre apus,
printre nelinişti frivole
şi adevăruri clare ce-am spus...
Suntem lupi şi ştii bine
că focul alb, ce arde în noi
e altul, cu totul altul,
decât focul albastru, ce vine...
-
Episodul 15 : Uneori, lupii tac...
Îmi stau gândurile lipite de secunde,
ca urme de grafit,
brumate între falduri moi,
cu umbre tremurate pe margini.
"Intră!"- mi-ai spus deschizând larg uşa
şi aroma de scorţişoară
se lipise de nările mele,
respiram între flux şi reflux
şi-mi uitasem ochii deschişi în arşiţa ta,
iar acum ardeau,
amintindu-mi de ploi torenţiale
şi de vânturi albe...
ca un lup aş fi hăulit,
dar nu simţeam durere,
nici de surâsuri n-aveam putere,
nici ceruri ciobite nu se deschideau...
nu, nu voiam să păşesc
dincolo de prag,
în galeria aceea atât de simetrică
şi rece.
Portetele acelea cu ochi vii,
îmi asaltau auzul cu şoapte ironice,
nu voiam să le-aud,
nici să trec printre ele..
Lumea ta
cinică şi neînţeleasă
mă lovea perfid, de departe,
îmi sfărâma tăcerea
în scântei albastre
şi eu mă topeam,
mă prelingeam greoi, dureros,
în palma destinului,
lăsând urme argintii
de grafit,
până în umbra străvezie
a cuvintelor pe care, azi,
vreau să ţi le tac...
