Respectul si bunul simt sunt sefii aici!!!!
-nivel minim 30!
-misiunea breaslei efectuata zilnic si mesaj trimis la Davidboss!
-daca cineva pleaca in concediu sa anunte conducerea!
-cine va dori sa doneze un certifiat de breasla va fi rasplatit!
-vorbiti pe chatul de breasla!!
-rog nu ne face de rusine!
Noi va invitam cu drag,iar cei care doresc sa afle mai mult despre acest maret imperiu al trecutului poti citi aici:
Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod convențional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediuavând capitala la Constantinopol. Denumirea oficială era Ρωμανία, Romaníasau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon), Imperiul Roman. Nu există un consens în ceea ce privește data de început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei lui Dioclețian (284-305), datorită reformelor administrative pe care acesta le-a introdus, împărțind imperiul în pars Orientisși pars Occidentis. Alții plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I(379-395) și a victoriei creștinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului Roman în jumătățile de apus și de răsărit. Alții plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat apusean, Romulus Augustus, a fost forțat să abdice, astfel lăsându-l pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală și, până în 330, când împăratul Constantin I și-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs. Cei mai mulți istorici au considerat schimbarea din timpul domniei luiHeraclius I (Heraclius a elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este doar o convenție întrucât majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariția limbilor populațiilor migratoare (slavi și bulgari).
Originea denumirii „Imperiul Bizantin”
Numele Imperiul Bizantin este un termen istoriografic modern, care era necunoscut celor care au trăit în vremurile de glorie ale imperiului (adicăImperiul Roman de Răsărit). Numele original al imperiului în limba greacăera Ρωμανία Romagna sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon, o traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf, care a introdus un sistem de istoriografie bizantinăîn lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria medievală greacă, fără a mai atrage atenția asupra predecesorilor lor antici și continuității imperiale romane (în Est). Standardizarea termenului a apărut în secolul al XVII-lea, când autorii francezi, precum Montesquieu, au început să-l popularizeze. Hieronymus a fost și el influențat de disputa apărută în secolul al IX-lea între romei, (bizantini, așa cum îi numim azi), și franci. Sub conducerea lui Charlemagne(Carol cel Mare), francii fondaseră un imperiu în vestul Europei și, având sprijinul Papei, încercau să-și legitimeze cuceririle din Italia, nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi romani. Donația lui Constantin, unul dintre cele mai faimoase documente falsificate din istorie, a jucat un rol de căpătâi în aceasta. Din acel moment a devenit o regulă, în vest, ca împăratul din Constantinopol să nu mai fie numit Imperator Romanorum(Împărat al Romanilor), titlu care a fost rezervat împăraților franci, ci „Imperator Graecorum” (Împăratul grecilor), iar țara condusă de acesta din urmă ca „Imperium Graecorum”, „Graecia”, „Terra Graecorum” sau chiar „Imperium Constantinopolitanus”.
Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat, cel puțin parțial, să reinterpreteze istoria romană în termeni diferiți.
Mai târziu, a apărut folosirea peiorativă a cuvântului bizantin.
Identitate
Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat, inițial, roman pe un substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creștin, elenistic și și-a încheiat istoria ca un stat greco-ortodox. Unii autori, îndeosebi greci (Nikolaos Svoronos, de exemplu), dar nu numai (Charles Diehl, Petre Năsturel), analizează Imperiul tardiv ca o națiune elenică, aproape de înțelesul modern al acestui termen, și văd în el matca Greciei moderne.
În secolele care au urmat cuceririlor arabe și lombarde din secolul al VII-lea, natura multietnică a imperiului (dar nu multinațională în sensul actual al cuvântului) a rămas prezentă, în timp ce regiunile lui litorale și orașele dinBalcani și din Asia Mică aveau o populație preponderent elenizată. Minoritățile etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de altă religie (bogomili în Balcani, monofiziți în Orient) și trăiau, în special, în apropierea frontierelor, armenii fiind cei mai importanți printre aceste minorități. În Balcani, o numeroasă populație de traci romanizați, menționată de Theofilact din Simocatta în secolul al VI-lea constituie, după analiza istoricilor români (mai ales Theodor Capidan, A. D. Xenopol și Nicolae Iorga), simetricul meridional al populației de Daci romanizați din nordul fluviului și strămoșii actualilor Aromâni. Tot în Balcani, o altă populație, Ilirii ne-romanizați, stă la baza etnogenezei poporului albanez. La aceste populații autohtone, se adăugară (la sud de Dunăre) popoare migratoare ca Slavii, începând cusecolul al VI-lea, sau proto-Bulgarii (un popor, inițial, turcofon), începând cusecolul al VIII-lea.
Bizantinii se numeau pe ei înșiși Ρωμαίοι – Romaioi, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες - Elini, care, în Evul mediu, însemna „greci antici păgâni”. Unii istorici au vorbit de o conștiință națională, ca cetățeni ai "Ρωμανία" ("Romania", așa cum se numea Imperiul Bizantin), dar se pare că mândria de a aparține Imperiului era împărtășită mai ales de intelectualii și de militarii elenizați de la orașe și din zonele frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază etnică (de exemplu, răscoala "Vlahilor" Asan, Deleanu și Caloian, în Balcani (1181), încheiată în 1186, prin independența statului numit atunci Regnum Valachorum, pe care istoricii moderni îl numesc „Imperiul Româno-Bulgar” sau „Al doilea Imperiu Bulgar”), arată că populații întregi nu se simțeau nicidecum credincioase puterii bizantine. Acestă mândrie, mai ales elenică, este reflectată în literatură, în special în cântecele acritice, unde „ακρίτες–akrites”, cetățenii-soldați ai zonelor mărginașe, de graniță sunt slăviți pentru luptele de apărare a țării împotriva invadatorilor, unul dintre cele mai faimoase astfel de cântece fiind poemul epic Digenis Acritas.
Desființarea oficială a statului bizantin în secolul al XV-lea nu a însemnat și dispariția societății bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în turcește, Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Έλληνες (Elines, în turcește, Yunan), o identitate care s-a impus la începutul secolului al XX-lea și în Grecia zilelor noastre, în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric și nu ca în trecut, ca un sinonim național.
Etapele istorice
Origini
Decretul lui Caracalla din 212, Constitutio Antoniniana, a extins cetățenia romană și la locuitorii din afara Italiei pentru toți bărbații adulți din întregul Imperiu Roman, ridicând, astfel, populația din provincii la un statut egal cu cel al Romei. Importanța acestui decret este una mai degrabă istorică decât politică. A pus bazele integrării, astfel încât mecanismele juridice și economice ale statului să poată fi aplicate de jur împrejurul zoneimediteraneene, așa cum se întâmplase odinioară cu întreaga Italie. Desigur, integrarea nu a avut loc uniform. Societățile deja integrate cu Roma, așa cum erau cea a Greciei, au fost favorizate de acest decret, comparativ cu cele aflate la depărtare, prea sărace sau doar prea diferite, așa cum erau Britannia,Palestina sau Egiptul.
Divizarea imperiului a început cu instituția tetrarhilor, la sfârșitul secolului al III-lea, prin reforma împăratului Dioclețian, ca o instituție care să asigure un control mult mai eficient al întinsului imperiu. Reforma a divizat imperiul în două părți, cu doi împărați domnind în Italia și Grecia, fiecare fiind co-împărat pentru celălalt. Această divizare a continuat până în secolul al IV-lea, cândConstantin cel Mare a reușit să devină singurul împărat al Imperiului Roman. Constantin a decis să găsească o nouă capitală imperială și a ales Bizanțul pentru acest scop.
Constantin a redenumit orașul Noua Romă, dar capitala a fost denumită popular Constantinopol (Κωνσταντινούπολις, Constantinoúpolis, adică Orașul lui Constantin). Noua capitală a devenit centrul administrativ al Imperiului Roman. Constantin a fost, de asemenea, primul împărat creștin. Deși imperiul nu era încă bizantin pe vremea lui Constantin, creștinismul avea să devină una dintre caracteristicile definitorii ale Imperiului Bizantin, prin opoziție cu păgânismul Imperiului Roman.
Un alt moment definitoriu al istoriei romane/bizantine a fost bătălia de la Adrianopol din 378. Înfrângerea de la Adrianopol și moartea împăratului Valens este o dată posibilă pentru împărțirea lumilor în „antică” și „medievală”. Imperiul Roman a fost împărțit, mai târziu, de succesorul lui Valens, Teodosiu I, care a reunit Imperiul în 392. În 395 el a reîmpărțit imperiul între fiii săi, Arcadius, în răsărit, șiHonorius, în apus. Din acest moment, se obișnuiește identificarea celor două imperii sub nume diferite: „Imperiul Roman de Răsărit” (de Est) și „Imperiul Roman de Apus” (de Vest).
Istoria timpurie
Imperiul Roman de Răsărit a fost, în cea mai mare parte, scutit de dificultățile celui din apus în secolele al III-lea și al IV-lea, („vezi șiCriza secolului al III-lea”), în parte datorită unui simplu fapt: civilizația urbană era mai dezvoltată în Occident, și invadatorii (triburile migratoare) erau mai atrași de bogăția Romei. De-a lungul secolului al V-lea, diverși invadatori au cucerit partea de vest a imperiului, dar în răsărit au reușit cel mult să obțină un tribut. Teodosius II a extins zidurile orașului Constantinopol, transformând orașul într-o fortăreața inexpugnabilă. Împăratul Zenon a fost conducătorul părții răsăritene a Imperiului Roman în momentul în care vestul (Roma) s-a prăbușit (476). Zenon a negociat cu goții, reușind să îndepărteze pericolul unei invazii, lăsându-le însă controlul asupra jumătății de vest.
Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 550. Zonele colorate în verde indică cuceririle pe durata domniei lui Iustinian I.
În secolul al VI-lea, au început conflictele cu Imperiul Persan, slavii și avarii. Crizele teologice, precum chestiunea monofizismului, dominau, de asemenea, imperiul. Totuși, Imperiul Roman de Răsărit nu și-a uitat rădăcinile occidentale (romane). În timpul împăratului Iustinian I și a genialului său general Belisarius, Imperiul Roman de Răsărit a recucerit, temporar, unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordulAfricii și sudul Spaniei.
Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul Corpus Juris Civilis, deși este de notat că aceste legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită și puțin înțeleasă chiar și de cei care scriseseră noul cod de legi. În timpul domniei lui Iustinian, a fost construită CatedralaSfânta Sofia, în 537. Această catedrală avea să devină centrul vieții religioase creștine bizantine și centrul creștinismului ortodox. Secolul al VI-lea a fost și o perioadă de înflorire culturală, (deși Iustinian a închis Universitatea din Atena), în care au creat artiști precum poetul epic Nonnus, poetul liric Paul Taciturnul, istoricul Procopius din Cezareea și filosoful Ioan Philoponos.
Iustinian le-a lăsat urmașilor o visterie goală, în plus aceștia nu au fost în stare să facă față atacurilor noilor valuri de invadatori migratori europeni sau asiatici. Lombarzii (longobarzi) au invadat și au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii și, mai târziu, bulgarii au cucerit cea mai mare parte a Balcanilor iar la începutul secolului al VII-lea, perșii au invadat și au cucerit Egiptul, Palestina, Siria și Armenia. Perșii au fost învinși și teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de împăratul Heraclius cel Tânăr în 627. Dar apariția neașteptată a triburilor unite de arabi, proaspăt convertiți la Islam, i-au luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizați de eforturile uriașe făcute în războaiele cu perșii. Arabii au cucerit toate provinciile sudice bizantine. Cea mai grea înfrângere a bizantinilor a fost la Yarmuk, în Siria. Heraclius și guvernatorul militar al Siriei au răspuns greoi noii amenințări, astfel Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul și Exarhatul Africaau fost încorporate definitiv în posesiunile musulmane, un proces care s-a terminat cu cucerirea Cartaginei în 698. Lombarzii au continuat să se extindă în Italia, cucerind Liguria, în 640, cea mai mare parte din Exarhatul de Ravenna, în 751, lăsându-le bizantinilor să controleze doar două regiuni restrânse în „tocul” și în „vârful cizmei” italiene.
Epoca elenistică
Ceea ce a pierdut imperiul în întindere teritorială a câștigat în uniformitate. Heraclius a elenizat și mai mult imperiul, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială (limba latină mai fiind însă folosită o vreme în ceremonialuri ca o tradiție). Mulți istorici au considerat (dar asta abia după sec. al XV-lea ) schimbarea din sec. al VII-lea din timpul domniei lui Heraclius ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca "Bizantin", în loc de "Roman de Răsărit", pentru evenimentele istorice de după această dată. Imperiul era, de asemenea, în mod clar diferit din punct de vedere religios față de fostele teritorii imperiale din apusul Europei, deși provinciile sudice bizantine practicau creștinismul monofizit, spre deosebire de cele nordice, ortodoxe. Cucerirea de către arabi a provinciilor sudice a făcut ortodoxia mai puternică în restul posesiunilor bizantine.
Constans II Bărbosul (641 - 668) a împărțit imperiul într-un sistem de provincii militare numite théme pentru a face față permanentelor atacuri, în condițiile în care viața urbană a intrat în declin, iar populația Constantinopolului a început să crească, transformând capitala în cel mai mare oraș din lumea creștină. Încercările arabilor de a cuceri Constantinopolul au eșuat, în principal datorită superiorității navale bizantine, dar și datorită monopolului deținut asupra misterioasei arme incendiare focul grecesc, a zidurilor de apărare solide și a priceperii unor împărați, precum Leon al III-lea Isauricul (717 - 741) sau Isaurienii (717 - 802). După respingerea atacurilor arabilor, imperiul a început să se refacă.
În ciuda faptului că imperiul a fost descris ca șubred de istoricul Edward Gibbon, în secolul al XVIII-lea, Imperiul Bizantin ar putea să fie caracterizat mai corect ca o supraputere militară în Evul Mediu timpuriu, datorită cavaleriei grele (cataphract), folosirii clasei țăranilorliberi ca bază de recrutare pentru cavalerie, formidabilului sistem de apărare în adâncime (sistemul themelor), folosirii subsidiilor pentru învrăjbirea inamicilor unii împotriva altora, dibăciei de a culege informații, dezvoltării sistemului de baze logistice aprovizionate cu convoaie transportate de catâri, marinei sale (deseori insuficient finanțată), cât și doctrinelor militare raționale, care puneau accentul pe acțiunile secrete, efectul surpriză, manevre de învăluire și deplasarea rapidă a unor forțe superioare numeric în momentul și locul ales de comandanții bizantini
După asediul din 717, în care arabii au suferit pierderi colosale, Califatul Abbasid nu a mai reprezentat niciodată o amenințare serioasă pentru interiorul țării. A fost nevoie de apariția unei alte civilizații, cea a turcilor selgiucizi, pentru a alunga în mod definitiv forțele imperiale din Anatolia estică și centrală.
Secolul al VIII-lea a fost dominat de controversa iconoclastă. Icoanele au fost interzise de împăratul Leon al III-lea Isauricul, provocând revolte ale iconofililor/iconodulilor pe întreg cuprinsul imperiului. Mulțumită eforturilor împărătesei Irina, în 787, a fost convocat al doilea conciliu de la Niceea. Atunci s-a afirmat că icoanele pot fi venerate, dar nu și idolatrizate. Irina a încercat și o alianță prin căsătorie cuCharlemagne al Francilor, care ar fi dus la unirea celor două imperii, dar planul ei a eșuat. Controversa iconoclastă a reapărut la începutul secolului al IX-lea, dar a fost rezolvată odată pentru totdeauna în 843. Aceste controverse nu au ajutat, în nici un fel, la îmbunătățirea relațiilor cu biserica romano-catolică și Sfântul Imperiu Roman, care începeau să câștige tot mai multă putere.
Renașterea macedoneană
Miniatură înfăţişându-l pe Vasile al II-lea, dintr-un manuscris din secolul al XI-lea.
După criza iconoclastă, Imperiul Bizantin a trecut printr-o nouă perioadă, una de înflorire, când familia domnitoare a fost o familie de origine macedoneană. În această perioadă, imperiul a rezistat presiunilor bisericii catolice pentru îndepărtarea Patriarhului Fotios I al Constantinopolelui, a obținut controlul asupra Mării Adriatice, părți din Italia și asupra celei mai mari părți a teritoriilor stăpânite de bulgari. Bulgarii au fost definitiv învinși de Vasile II Bulgaroctonul, în 1014, imperiul reajungând la Dunăre. Imperiul a căpătat un nou aliat și, câteodată, inamic - noul stat vareg din Kiev, de la care împăratul a primit o unitate de mercenari importantă, Garda Varegă.
În 1054, relațiile dintre bisericile ortodoxă și catolică au ajuns în faza crizei finale. Nu a existat niciodată o declarație formală de separare instituțională, iar așa numita Marea Schismă (care a culminat cu excomunicarea reciprocă) a fost, de fapt, rezultatul a secole de îndepărtare graduală între cele două biserici. Din această separare s-au născut bisericile moderne Romano-Catolică și Ortodoxă Răsăriteană.
La fel ca în cazul Imperiului Roman de Apus cu mult timp înainte, Imperiul Bizantin a intrat într-o perioadă de dificultăți generate de extinderea numărului marilor latifundii și creșterea numerică a aristocrației agricole, care submina sistemul de apărare al themelor. Imperiul a trebuit să facă față nu numai inamicilor mai vechi, Sfântul Imperiu Roman și Califatul Abbasid, dar și unora mai noi. Normanzii au încheiat expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei lipse aparente de interes a bizantinilor de a trimite întăriri în zonă și datorită atacurilor turcilor selgiucizi în Asia Mică, principala zonă de recrutare a soldaților pentru armata imperială. După surprinzătoarea înfrângere a bizantinilor conduși de împăratul Romanos IV Diogenes de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, în bătălia de la Manzikert, din 1071, cea mai mare parte a provinciei Asia Mică a fost pierdută. În următorii zece ani, Imperiul a scăzut considerabil, fiind cuprins de revolte interne și atacuri externe.
Dinastia Comnen și sfârșitul Imperiului Bizantin
Secțiuni ale zidurilor Theodosiene din Constantinopol, aşa cum arată ele astăzi.
După înfrângerea de la Manzikert o refacere parțială a puterii imperiului a fost posibilă în timpul domniei împăraților din dinastia Comnen. Primul împărat al dinastiei a fost Alexios Comnen, viața și realizările lui fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în lucrarea Alexiada. Împăratul a început să refacă armata bazându-se pe sistemul donațiilor feudale (pronoia) și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Eforturile lui pentru formarea unei alianțe cu Occidentul s-au materializat în declanșareaprimei Cruciade, care i-au permis să recapete controlul asupra Niceii. Următoarele cruciade au dovedit un caracter din ce în ce mai controversat. Deși nepotul lui Alexios, Manuel I Comnen, a fost un prieten al cruciaților, nici una dintre părți nu a putut uita excomunicarea reciprocă, iar bizantinii au început să devină din ce în ce mai suspicioși cu privire la intențiile cruciaților romano-catolici, care traversau neîncetat teritoriul imperial. Deși cei trei împărați ai dinastiei Comnen ar fi putut alunga turcii depășiți numeric, nu a fost niciodată în interesul lor să facă așa ceva, deoarece recucerirea Anatoliei ar fi însemnat împărțirea puterii imperiale într-o mai mare măsură cu aristocrații latifundiari, ceea ce ar fi micșorat puterea centrală. Pe termen lung, ar fi salvat imperiul, dar recucerirea întregii Anatolii nu a fost în interesul familiei Comnen.
Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 1180
Germanii din Sfântul Imperiu Roman și normanzii din Sicilia și Italia au continuat să atace imperiul în secolele al XI-lea și al XII-lea. Orașele-stat italiene, cărora Alexios le acordase privilegii comerciale în Constantinopol, au devenit ținta sentimentelor antioccidentale. Venețienii erau cei mai puțini iubiți, deși corăbiile lor erau baza flotei bizantine. Turcii selgiucizi au rămas o amenințare continuă, bizantinii conduși de împăratul Manuel fiind înfrânți înbătălia de la Myriokephalon, în 1176.
După moartea lui Manuel I, imperiul a reintrat în declin. La cinci ani de la moartea sa, Isaac II Anghelos, un strănepot al lui Alexios I, a preluat tronul. Însă imperiul era prea slăbit: Regatul Maghiar ocupă Croația și Dalmația, Serbia se declară independentă, iar în 1186, doi frați, Asan și Petru, se răscoală împotriva imperiului și creează Al Doilea Țarat Bulgar. În Cipru, Isaac Comnen, strănepotul lui Ioan II, se declară, de asemenea, independent, iar în Orient, imperiul cade sub loviturile turcilor selgiucizi. Nici la Constantinopol situația nu era mai roz. În 1195, fratele lui Isaac II preia tronul. Însă Isaac cere ajutorul venețienilor, care, mai întâi, îi înscăunează fiul, iar apoi cuceresc Constantinopolul.
Frederic Barbarossa a încercat să cucerească Imperiul Bizantin în timpul celei de-a treia Cruciade, dar efectul cel mai devastator l-a avut a patra Cruciadă. Deși scopul declarat a acestei cruciade era cucerirea Egiptului, venețienii au preluat controlul expediției și, datorită influenței lor, cruciații au cucerit Constantinopolul, în 1204. Unul din conducătorii cruciadei, Baldovin de Flandra, a fost numit împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, un regat feudal efemer, dar care a slăbit grav Imperiul Bizantin. În tot acest timp, Regatul Sârb a devenit din ce în ce mai puternic, reușind să cucerească noi teritorii și formând Imperiul Sârb în 1346.
Imperiul Latin, Imperiul de la Niceea, Imperiul Trapezuntului şi Despotatul Epirului. Graniţele desenate sunt aproximative.
După 1204, unele familii au reușit să se refugieze în diferite părți ale imperiului:Familia Comnen, care încă pretindea tronul, s-a refugiat înTrapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit mai toată coasta Mării Negre din Anatolia; familia Ducas a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, care, în timp, va fi cucerit de sârbi, bizantini, influențat de latini și, în cele din urmă, ocupat de otomani; familia Lascaris a ajuns la Niceea, recuperând ce mai rămăsese din Asia Mică, și, în 1261, a reocupat Imperiul Latin, redevenit Bizanț. Însă noul imperiu, dând prea multă importanță provinciilor europene, în condițiile în care provinciile asiatice ar fi trebuit să fie principala preocupare, a pierdut, în timp, toate provinciile: cele asiatice în favoarea otomanilor, iar cele europene în favoarea sârbilor, bulgarilor și cruciaților. Pentru o perioadă, imperiul a supraviețuit numai datorită faptului că musulmanii erau prea divizați pentru a organiza un atac cu sorți de izbândă. Atunci însă când acest lucru s-a schimbat, Imperiul Otoman a cucerit tot teritoriul bizantin, cu excepția unui număr de orașe portuare.
Pe lângă coloniile din Creta, Naxos și Eubeea, venețienii au creat și unele state latine, la început dependente de Imperiul Latin, precumPrincipatul de Ahaia sau Ducatul Atenei. Aceste state nu au fost recucerite de Imperiul Bizantin, chiar dacă a încercat de mai multe ori.
Bizantinii au cerut ajutorul occidentalilor, dar acest lucru a fost acordat numai în schimbul reunificării bisericilor. Reunificarea bisericilor a fost legiferată, dar simplii cetățeni ortodocși nu au fost de acord cu acceptarea romano-catolicismului. Au sosit în ajutor un număr de mercenari, dar multe puteri occidentale au preferat să lase Bizanțul să moară și nu au făcut nimic să-i împiedice pe otomani să cucerească ultimele teritorii independente.
Constantinopolul a fost considerat, la început, un obiectiv prea greu de cucerit, dar, odată cu apariția tunurilor, zidurile, care fuseseră scutul inexpugnabil al orașului timp de 1000 de ani, nu au mai oferit o apărare corespunzătoare împotriva atacatorilor otomani. SultanulMehmed al II-lea a cucerit Constantinopolul în 29 mai 1453, după un asediu de două luni. Ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul, a fost ultima oară văzut în viață intrând în luptă alături de civilii care apărau meterezele orașului. Mehmed al II-lea a cucerit, de asemenea, Despotatul Moreii, fostă colonie bizantină, în 1460 și Imperiul din Trapezunt (1461).
Imperiul Bizantin în jurul anului 1400.
Mehmed și moștenitorii lui au continuat să se considere adevărații moștenitori ai Imperiului Bizantin, până la dispariția Imperiului Otoman de la inceputulsecolului al XX-lea.
Între timp, rolul împăratului ca patron al bisericii ortodoxe a fost asumat deMarele Duce al Moscovei, Ivan al III-lea. Nepotul său, Ivan al IV-lea, a devenit primul țar. Succesorii lor au acreditat ideea că Moscova era moștenitoarea de drept a Romei și Constantinopolului, ca A Treia Romă. Aceasta a fost o idee călăuzitoare în toată politica externă și în acțiunile militare ale Imperiului Rus, până la dispariția sa la începutul secolului al XX-lea.
Organizarea politică[modificare]
Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) s-a menținut timp de unsprezece secole aproape numai grație virtuților constituției sale imperiale și ale administrației sale.[1] Derivate din instituțiile latine, instituțiile bizantine au evoluat adaptându-se mereu unor noi condiții. Primul mare stat care (asemenea Armeniei, înaintea lui) și-a fondat existența politică pe principii creștine, Bizanțul a susținut totdeauna ideea misiunii sale providențiale: Imperiul este o emanație a voinței divine iar împăratul este alesul lui Dumnezeu și omologul său pe pământ; ca atare, puterea sa este (de drept) absolută, întrucât are un caracter divin.
Religia creștină a fost o componentă fundamentală a Imperiului Roman de Răsărit. Numai sinteza culturii elenistice și a religiei creștine cu structura statală romană a permis formarea acelui fenomen istoric care se numește Imperiul Bizantin.[2] Încă în sec. III Aurelianadusese din Siria idealul oriental al unei monarhii sacre și instituise un fel de monoteism solar, religia lui Sol invictus, drept cult oficial al Imperiului.[3] Acest teism solar a fost religia casei lui Constantin și a pregătit calea acceptării creștinismului. Sfântul Imperiu Roman,Sancta Respublica Romana, n-a fost creația lui Carol cel Mare, ci a lui Constantin și Teodosiu. Odată cu sec. V el devine o adevărată teocrație, iar împăratul, un fel de rege-sacerdot.
Împărații[modificare]
În secolul al III-lea, în timpul lui Dioclețian, care a dus până la ultimele consecințe principiul absolutismului monarhic, cultul imperial făcuse din împărat un personaj sacru, adorat după riturile curților orientale.
Constantin, adept al cultului oriental al Soarelui, creștinat și botezat în cultul arian abia în ultimele zile ale vieții, a dat, în 313, "edictul din Milano". De fapt, Constantin doar recunoscuse și aprobase, în 313, ordonanța dată în Orient, la Nicomedia (azi Izmit, Turcia), de împăratul Licinius, în 312, care, la rândul ei, repeta edictul de toleranță dat de Galerius (succesorul lui Dioclețian, în Occident) (311). Edictele de toleranță a creștinilor, apoi adoptarea creștinismului ca religie de stat (de către Teodosiu I, în 392), au fost măsuri dictate de rațiuni politice precise: în multitudinea eteroclită de popoare din Imperiu religia era un eficient factor unificator. La început, această religie fusese cea a zeului Soare; dar când majoritatea populației din cele mai importante și mai bogate regiuni - Asia Mică, Siria,Egiptul - trecuse la creștinism, era firesc ca această nouă religie să devină religie de stat, iar împăratul să fie, în același timp, șeful politic și religios al Imperiului. Ca atare, reședința sa va fi „Palatul Sacru”, când va deceda va fi înmormântat într-o biserică creștină, iar el și împărăteasa vor fi declarați, uneori, sfinți creștini, cum s-a întâmplat cu Constantin și mama sa Elena.
Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfințea autoritatea sa de locțiitor pe pământ al lui Dumnezeu. Ca imperatorroman, el rămâne legislator și comandant suprem al armatei; ca basileu el este, asemenea monarhilor orientali, autocrat; iar în calitatea sa de șef al unui imperiu creștin, el este reprezentantul lui Dumnezeu, isapostolos (titlu cu care a fost învestit Constantin de Primul conciliu de la Niceea), adică egal în rang cu apostolii. Juriștii bizantini au recunoscut autoritatea absolută a voinței împăratului. În conformitate cu această doctrină, orice jignire adusă împăratului era considerată un sacrilegiu; iar o răzvrătire împotriva autorității sale era pedepsită și cu excomunicarea.
Scenă din viața lui Vasile I, cel care din condiții umile a reușit să ajungă împărat
În consecință, o lege care să reglementeze succesiunea la tron nu exista și nici nu ar fi putut să existe, căci însăși voința Providenței, necesară și suficientă, o făcea absolut de prisos. Nici o familie regală în sânul căreia să fie limitat dreptul la succesiune nu exista. Puteau deveni împărați și candidații de cea mai umilă condiție socială. Împărații Iustin I și Vasile I fuseseră simpli țărani; Leon V și Mihail II, scutieri; Phocas, simplu soldat; iar Leon Isaurianul, un modest meseriaș. Și chiar dacă era vorba de un uzurpator printr-un act de violență, singura condiție era ca un pretendent la tron să fie aclamat de Senat, de armată și de populația Constantinopolului; în care caz, și un uzurpator devenea "alesul lui Dumnezeu", căci voința divinității se exprima tocmai prin această alegere, prin aceste aclamații. Din cei 109 împărați pe care i-a avut Bizanțul, numai 42 au sfârșit cu bine; 12 au fost forțați să abdice, 20 au murit de moarte violentă, 12 au fost întemnițați sau închiși într-o mănăstire, 3 au fost lăsați să moară de foame, iar 18 au fost mutilați (dupăLouis Bréhier, 65 de împărați bizantini au fost detronați, dintre care 41 asasinați, 8 au căzut pe câmpul de luptă și numai 39 au murit de moarte naturală).
Împăratul putea să-și asocieze la domnie pe unul din fiii săi, căruia îi dădea titlul de co-imperator și succesor al său, încoronându-l cu coroana imperială, cum procedase Leon II, care își încoronase fiul (viitorul împărat Constantin V) când acesta avea vârsta de abia doi ani. Iar Ana Comnena scrie că, la câteva zile după ce s-a născut, „părinții mei m-au onorat și pe mine cu coroana și diadema imperială”.[4] Grație acestui mecanism prin care se putea asigura o continuitate a succesiunii, Bizanțul a avut timp de cinci secole (IV-IX) numai patru dinastii. Imperiul putea avea, concomitent, chiar și cinci asociați la domnie: în sec. X, Roman II Lecapenos, care domnea împreună cu Constantin VII Porphyrogenetul, îi proclamă împărați pe trei din fiii săi (iar pe al patrulea, uzurpând autoritatea Bisericii în favorul puterii statului, îl numește patriarh al Constantinopolului). De notat însă că, totdeauna, predomina autoritatea unui împărat principal. Și o fiică, sau o soră, sau văduva unui împărat puteau să succeadă decedatului și chiar să transmită dreptul la domnie soților lor. În sec. XI, împărăteasa Zoe, fiica lui Constantin VIII, după moartea tatălui ei, acordă coroana imperială fiecăruia din cei trei bărbați cu care se va căsători. În secolul VIII și în secolul IX, după moartea părinților lor, două prințese, Irena și Theodora, au ocupat tronul Imperiului fără să se mai căsătorească.
Împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, îmbrăcat în costum de ceremonie și prezidând peste un sinod
Ceremonia învestiturii era primul act de recunoaștere oficială a noului împărat; consta în înălțarea celui ales pe scut (ținut, într-o perioadă târzie, nu de soldați, ci de patriarh și de înalții demnitari ai Imperiului) - gest care amintea originea militară a instituției imperiale. Dar ceremonia esențială, care punea în evidență și proclama caracterul fundamental religios al autorității imperiale, era încoronarea religioasă: în catedrala Sfânta Sofia, patriarhulConstantinopolului îi binecuvânta hlamida și încălțările de purpură, însemnele demnității imperiale, îl miruia, îi punea pe cap coroana și îi da sfânta cuminecătură.
Soția împăratului era încoronată și ea, dar în cadrul unei ceremonii care avea loc la Palat, în prezența patriarhului și a înalților demnitari. Împărăteasa se bucura de cuvenitele onoruri: efigia sa figura pe monede, asista la ceremonii și procesiuni (dar numai începând din sec. XI), primea, alături de împărat, jurământul ierarhilor, al senatorilor și guvernatorilor provinciilor; primea ambasadorii și senatorii, ținea și ea o corespondență oficială. În calitate de regentă a fiului său minor, împărăteasa își exercita efectiv și autocrat puterea. Începând din sec. X, din motive politice, căsătoriile cu prințese străine sunt tot mai frecvente. Din aceleași motive sunt frecvente și căsătoriile unor prințese bizantine cu împărați, regi sau prinți străini.
Cultul imperial a devenit în Bizanț o adevărată religie: cu un sanctuar propriu, în „Palatul Sacru”, reședința principală a împăraților bizantini, cuprinzând și un ansamblu de capele și oratorii, și cu ceremonii având caracter de solemnități religioase. O tăcere profundă, gesturi rituale, rugăciuni, aclamații ritmate, prosternare obligatorie, sărutarea mâinii și încălțării împăratului, care nu călca decât pe un covor de purpură, mâna lui nu putea fi profanată prin contactul cu mâna unui muritor de rând, și în fața căruia cel primit în audiență era condus și susținut de doi demnitari ai curții. Ceremoniile de la Palat, codificate în tratate anumite, aveau aspectul unor liturghii, de slujbe religioase comportând veșminte somptuoase de diferite culori (variind după natura ceremoniei), mișcări și gesturi solemne, muzică și cântări, lumânări, cădelnițe, fum de tămâie, aclamații ritmate și dialogate al căror text glorifica victoriile și exalta măreția cvasi-divină a împăratului: un ritual care a transmis numeroase elemente liturghiei Bisericii ortodoxe. Biserica orientală a introdus în serviciul divin lumânările și fumul de tămâie abia în sec. IV; iar veșmintele liturgice, imitând hlamida imperială, au fost introduse tot sub influența ceremoniilor de la Palat, în secolele V și VI. Exista și un calendar al sărbătorilor imperiale, analog calendarului religios, care însă nu se confundau cu sărbătorile stabilite de Biserică. Chiar sărbătorile religioase erau celebrate la Palat independent și înainte de a fi sărbătorite în biserici. Audiențele imperiale, primirea ambasadorilor străini, procesiunile cu întreg cortegiul de înalți demnitari, banchetele care se încheiau cu sărbătorile, funeraliile unui basileu, totul era de un fast impresionant, urmărind apoteozarea împăratului.
Monedă de bronz (jumătate de follis, 11,19 grame) emisă de Iustinian I (527-565), în anul 538 sau 539, atelierul monetardin Constantinopol; avers: D N IVSTINIANVS P P AVG[5], bustul împăratului, din față, cu platoșă, cu diademă pe cap; în mâna dreaptă, împăratul ține un globus cruciger; în partea stângă a capului este gravată o cruce, de aceleași dimensiuni cu cea aflată pe globus cruciger; revers: în centru: litera Kmare[6], deasupra o cruce; în stânga literei K, vertical: ANNO, în dreapta: XII[7]; dedesubt, litera grecească Γ[8] (gamma).
Adorația imperială se referea și la efigiile împăratului, la portretele, busturile și statuile lui. În secolul al XIV-lea, printre icoanele sfinților purtate în procesiuni figura și portretul basileului. Acesta avea și o semnificație juridică de autoritate: prezența portretului împăratului dădea valoare legală actelor publice care trebuiau îndeplinite în mod obligatoriu în fața lor: prestări de jurăminte, decizii administrative, hotărâri ale tribunalelor.[9] Obligația de venerare a imaginilor împăratului impunea norme precise de reprezentare portretistică a persoanei sale sacre. Adeseori caracterul iconografiei imperiale, nimbul auriu, atitudinea maiestuoasă, figurile alegorice, cadrul triumfal, reprezentarea curții imperiale cu fastul ei, simbolurile creștine, semnul crucii în primul rând, figurând în portretele împăratului și în scenele solemne ale picturii de curte, sunt identice celor ale iconografiei religioase. Și în iconografie, Biserica orientală s-a inspirat din modelele fastului imperial.
Doctrina politică bizantină îl prezenta deci pe împărat ca pe o divinitate terestră; ca atare, prerogativele lui se extind și în viața Bisericii. Dar funcția cea mai importantă a împăratului era cea administrativă, legislativă și judecătorească. Legislator și judecător suprem, voința sa avea valoare de lege. În exercitarea acestei funcții suveranul nu era limitat decât de o forță: conștiința tradiției, a respectării tradițiilor juridice, a dreptului roman.
Efectiv, începând chiar cu Constantin cel Mare împăratul guverna prin intermediul unui aparat politico-administrativ având competențe precise. În cadrul acestuia, personajul cel mai important după împărat era praefectus praetori, care avea facultatea de a controla și dispune în toate domeniile vieții economice. Comanda supremă a armatei o avea împăratul, în subordinea căruia era (până la începutul sec. VII) un magister militum pentru trupele din Occident, și un altul, pentru cele din Orient. Sub conducerea împăratului, patru miniștri conduceau politica internă și externă. Poziția preeminentă o deținea magister officiorum, șeful protocolului, al relațiilor externe, al poliției politice și comandant al gărzii palatului. „Ministrul justiției”, quaestor sacri palatii, se ocupa de pregătirea legilor și ordonanțelor imperiale; un „ministru de finanțe” (comes sacrarum largitionum) administra tributurile în bani și regla îndatoririle Imperiului (plata soldei trupelor și a salariilor funcționarilor, vărsăminte externe pe baza acordurilor stipulate). Un al doilea „ministru de finanțe” (comes rerum privatarum) administra enormele venituri primite de împărat din bunurile și fondurile imperiale, din care plătea trupele private ale împăratului, activitatea edilitară, jocurile oferite poporului, primirile ambasadorilor străini, întreținerea personalului curții, etc.; fonduri imense, pentru că fiecare împărat era moștenitorul bunurilor private ale predecesorului său.[10]
O instituție de mare importanță era consistorium, consiliul imperial. Spre deosebire de vechiul consilium principis, acesta ținea ședințe regulat, iar membrii săi (comites) rămâneau aceiași, fiecare ocupându-se de un anumit fel de probleme bine precizate. Propunerile aduse în fața consistorium-ului erau pregătite în prealabil de anumite comisii, care le studiau. Foarte curând aceste comisii s-au transformat în „Casa civilă”, în cancelaria personală a împăratului, numită cubiculum, pentru că lucra într-un cabinet privat (în latinăcubiculum) din palatul imperial (membrii ei se numeau cubicularii). Cancelaria privată a devenit un organ mai important decâtconsistorum. Ședințele consistorium-ului se țineau de membrii săi, chiar și de cei mai înalți demnitari, stând în picioare (în latinăconsistere înseamnă „a sta în picioare”); căci împăratul pretindea venerație din partea tuturor.
Senatul[modificare]
Senatul, în schimb, n-a avut niciodată autoritatea și prestigiul celui din Roma; atribuțiile sale rămăseseră în principiu aceleași, dar cu puteri adesea limitate. Ca organ consultativ, Senatul (synkletos) pregătea proiectele de legi și putea fi invitat de împărat să se pronunțe asupra unor probleme importante de stat; ca adunare politică, ratifica alegerea noului împărat de către armată și popor; se ocupa și de aprovizionarea capitalei, prezidat fiind în acest caz de prefect, și de învățământul public. În jurul anului 900 atribuțiile legislative și administrative i-au fost abolite.
Numărul membrilor Senatului a fost în continuă creștere. Cum după fondarea noii capitale puțini senatori părăsiseră Roma, împăratulConstantin a numit peste 300 de senatori din răsăritul Imperiului; succesorul său a ridicat numărul la 2 000. După răscoala Nika din532, în care fuseseră amestecați și senatori (cărora li s-au confiscat bunurile), Iustinian a reformat Senatul: toți cei ce dețineau înalte demnități în stat au devenit automat membri, precum și bogați proprietari funciari. În sec. XI au intrat în Senat și negustori și meșteșugari, încât în timpul domniei lui Alexios I numărul membrilor ordinului senatorial trecea de 10 000. Pensiile și gratificațiile le erau acordate o dată pe an. Împărații promiteau să țină seama de hotărârile Senatului, dar această promisiune n-a fost respectată niciodată. Devenită în curând anacronică, această instituție a supraviețuit totuși până la sfârșitul Imperiului.
Organizarea administrativă[modificare]
Armata romană
EXERCITUS•ROMANORUM
Statul bizantin se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind primul stat centralizat și singurul până în sec. XIII.
Administrația depindea direct de împărat, la fel ca justiția, finanțele, armata și Biserica. Toți funcționarii statului îi erau subordonați, întreaga activitate a Imperiului era propulsată de Palatul Sacru. Înalții funcționari civili și militari erau distinși de împărat cu titluri onorifice (care implicau și anumite privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcții și precedându-le. În unele cazuri titlurile acordate nu comportau și sarcini efective; chiar și în acest caz titlul onorific dădea drept (cel puțin după sec. IX) la o pensie. Dar nici funcțiile efective nici titlurile onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat ad personam. Funcțiile erau retribuite cu salarii anuale și cu cadouri din partea basileului, la anumite ocazii. Îndatorirea principală a oricărui funcționar era să execute hotărârile împăratului sau să vegheze ca acestea să fie executate. Începând din sec. VI, în unele provincii înalții demnitari dețineau în același timp și autoritatea supremă civilă și cea militară. Aceasta era situația strategului, în sistemul themelor instaurat în sec. VII; sau a exarhului, locțiitor cu depline puteri al împăratului, după înființarea (la sfârșitul sec. VI) a celor două exarhate, din Italia(cu sediul la Ravenna) și Africa (la Cartagina).
În „Palatul Sacru” împăratul încredințase guvernarea Imperiului unor înalți funcționari, un fel de „miniștri”, în frunte cu cei patru logotheți. Primul era logothetul dromului (logothetes tou drómou), șeful poștei, devenit (din sec. IX) șeful poliției, ministru de interne și totodată de externe; iar din sec. XII, cu titlu de „mare logothet”, șeful cancelariei imperiale (prim-ministru). Urmau: logothetul tezaurului (logothetes tou genikou), ministru de finanțe; logothetul militarilor, care se ocupa de administrația armatei; în fine, „logothetul turmelor”, administratorul domeniilor, turmelor și hergheliilor Imperiului. Alți demnitari se ocupau de birourile administrației centrale (sacellarii), de patrimoniul personal al împăratului (sakelion), de administrația financiară (chartularios), de manufacturi și arsenale (eidikos). Comandantul-șef al armatei era Domesticul Scholelor, corpul gărzii personale a împăratului, al cărui titlu, din sec. XI, este Marele domestic (mégas doméstikos). Amiralul-prim al marinei era, până în sec. XII, Drongarul flotei (înlocuit apoi de megadux). Ceilalți înalți demnitari erau:protospatharios, care la ceremonii purta spada împăratului; protovestiarios, administratorul garderobei personale și al tezaurului privat al împăratului; protostratorios, administratorul grajdurilor basileului; parakimomenos, șeful eunucilor, paznicul nocturn și adeseori confidentul împăratului;eparchul, prefectul capitalei, în sarcina căruia rămânea alimentarea populației, conducerea poliției, supravegherea asociațiilor de meșteșugari, etc.
În mod cu totul deosebit erau favorizați, în viața Palatului, în administrație și în general în funcții de conducere, eunucii. Foarte puține asemenea funcții le erau interzise, de pildă, cea de prefect al capitalei sau cea de strateg al unei theme. Mari comandanți ai armatei bizantine (Narses, de exemplu) și ai marinei au fost eunuci; mulți logotheți și un număr de patriarhi ai Constantinopoluluiau fost de asemenea eunuci. Un eunuc nu putea aspira la coroana Imperiului și, firește, n-avea nici cum să transmită drepturi ereditare. În realitate, folosirea eunucilor și funcțiile de conducere care li se încredințau a fost principala armă a Bizanțului împotriva tendinței feudale de a concentra puterea în mâinile unei nobilimi ereditare, tendință care a cauzat atâtea tulburări în Occident.[11] Pe de altă parte, eunucii nu s-au dovedit niciodată a fi inferiori nici sub raport moral nici din punct de vedere intelectual colegilor lor necastrați. Iar castrarea nu era socotită o rușine; părinții aparținând familiilor celor mai nobile își mutilau copiii, știind că prin aceasta îi ajută să facă o carieră strălucită; și chiar unii împărați au recurs la asemenea act. Niketas, fiul lui Mihail I, a fost castrat și totuși a ajuns patriarh al Constantinopolului. Romanos I și-a castrat nu numai fiul nelegitim care apoi, ca Mare Șambelan, a condus Imperiul timp de câteva decenii, ci și pe unul din fiii legitimi, devenit apoi patriarh: căci, în situații egale, eunucii aveau prioritatea. În clasele mijlocii mutilările erau mai rare; dar un medic castrat putea să-și facă o clientelă mai mare, căci putea profesa și pe lângă mănăstirile de călugărițe și în spitalele de femei.[12]
Toți funcționarii, de toate gradele, erau amovibili, numiți sau revocați de împărat, căruia trebuiau să îi depună jurământul de credință. Această obligație era impusă și patriarhului și înalților prelați. Sistemul de recrutare a funcționarilor, aproape neschimbat de-a lungul secolelor, era bazat pe un examen destul de greu; candidaților li se cerea, nu atât o pregătire de specialitate, cât cunoștințe generale de epistolografie, de retorică, de istorie, de literatură și filosofie și mai ales de drept. Pregătirea lor era asigurată de școlile medii și superioare, de stat sau particulare. În principiu, oricine avea acces la cariera administrativă; în practică însă, încă din sec. VI familiile de mari proprietari au acaparat și funcțiile cele mai înalte; iar începând din sec. XII, posturile administrative înalte erau deținute de prietenii împăraților sau de membrii familiilor lor.
Funcțiile puteau fi și cumpărate. Iustinian a suprimat asemenea incorectitudini, dar succesorii lui n-au reușit să le suprime. Pentru a le îngrădi, Leon VI a fixat un tarif în acest sens; venalitatea a devenit înfloritoare îndeosebi sub Paleologi. De altfel răul nici nu putea fi extirpat: incompetența devenise o normă, din moment ce o pregătire de specialitate nu li se cerea decât juriștilor, medicilor și profesorilor.
Moștenirea și importanța Imperiului Bizantin[modificare]
Se spune că istoria este scrisă de învingători, și cel mai bun exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istorie: un imperiu urât de Europa Occidentală, așa cum a fost arătat de jefuirea Constantinopolului în timpul celei de-a patra Cruciade.
Secolul al XX-lea marchează o creștere semnificativă a interesului istoricilor pentru înțelegerea imperiului și a impactului pe care l-a avut acesta asupra civilizației europene. Contribuțiile la dezvoltarea culturii, științei și vieții sociale a Occidentului au fost recunoscute cu greu și doar în ultima perioadă. Orașul Constantinopol, numit pe drept cuvânt „Orașul-Rege”, a fost o metropolă cu o importanța majoră în Evul Mediu, pe măsura importanței pe care au avut-o Roma și Atena în antichitate. Cultura bizantină reprezintă, fără nici o îndoială, una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorită poziției sale unice de continuatoare a valorilor Imperiului Roman, există tendința de a fi ignorată de clasiciști dar și de medievaliștii occidentali. Este frecventă tendința acestora de a atribui continuitatea culturii romane (în Europa) doar vestului (Sf. Imp. Roman) deși organizatoric, statal, Occidentul a avut într sec. V și IX o situație ingrată, politic confuză. De aceea, dezvoltarea culturilor vest-europene, slave și islamice nu poate fi înțeleasă fără înțelegerea uriașei influențe bizantine. Studiul istoriei medievale europene, nu se poate face fără înțelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, în mod tradițional, delimitat în timp de căderea Romei, în 476, și căderea Constantinopolului, în 1453, adică din sec. V până în sec. XV.
Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievală. Capacitatea militară și puterea diplomatică au asigurat vestului Europei securitatea în fața invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creștine vest-europene erau profund instabile și incapabile să facă față unor provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perșilor, arabilor, turcilor selgiucizi și, pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani.
În comerț, Bizanțul a fost punctul terminus al Drumului Mătăsii. A fost cel mai important centru comercial pentru cea mai mare parte, dacă nu cumva pentru toată perioada Evului Mediu. Căderea Constantinopolului, în 1453, a închis ruta terestră către Asia Mică și a determinat ruinarea Drumului Mătăsii. Aceasta a determinat o schimbare a rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind imboldul care a dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb.
Bizanțul a fost calea prin care cunoștințele antichității au fost transmise lumii islamice și celei europene renascentiste. Renașterea nu ar fi înflorit fără mulțimea de învățați greci care au fugit în apus după căderea Imperiului (1453) și fără prețioasele lor cunoștințe. Influențateologică asupra Occidentului =, în special prin intermediul lui Thomas Aquinas, a fost profundă.
Imperiul Bizantin a fost cel care a răspândit creștinismul în Europa, chiar dacă se încearcă, uneori, să i se limiteze importanța culturală doar la lumea ortodoxă est-europeană. Misionarii bizantini ortodocși au creștinat diferitele popoare slave și alte popoare din Europa răsăriteană. Influența bizantină se simte și în religia milioanelor de creștini din Etiopia, Egipt și din Georgia și Armenia
Bizanțul ca entitate „mentală” a lăsat o adevărată moștenire în Europa, veritabilă ordine, tolerată de Imperiul otoman, căci turcii n-au putut-o înlocui. Spațiul acesta spiritual care i-a supraviețuit, în special în Europa de Sud-Est, a fost numit de către Nicolae Iorga "Bizanț după Bizanț".
Imi cer scuze de micile greseli de tipar facute dar a fost foarte greu sa scriu atat!:o
